23 Februarie 2022 / Delia Mitroi

Despre drama lui Brâncuși. 
Sau cum a pierdut România un geniu național

Adusă deseori de tata pe stadionul „Ion Oblemenco” de la Craiova, în copilărie făcusem o pasiune pentru imnul Universității Craiova, una dintre cele mai emoționante melodii pe care eu le-am auzit vreodată, Oltenia Eterna Terra-Nova. Scrise de Adrian Păunescu, versurile imnului nu reprezentau doar echipa olteană de fotbal, ci și orgoliul, onoarea întregii regiuni istorice, supranumite în același cântec „Oltenia, provincia latină,/ A lui Mihai, al nostru, cel Viteaz”. Și chiar dacă toată oda este absolut minunată, partea mea favorită a fost și va rămâne întotdeauna „Oltenia celui mai mare sculptor/ Al omenirii, Constantin Brâncuși”. 

Mândră să fiu olteancă, mândră să fiu conațională cu Constantin Brâncuși, am mers cu economiile din primele mele salarii direct la Paris, la Centre Pompidou, la Atelierul lui Brâncuși, unde am rămas ore în șir cu ochii mari la cele mai frumoase creații ale geniului nostru național. Cu lacrimi în colțurile ochilor, m-am întrebat atunci: de ce? De ce noi, românii, să vizităm ca străini capodopere care, de fapt și de drept, trebuiau să ne aparțină, să fie expuse la loc de cinste în țara noastră? De ce și-au pierdut fiii moștenirea? De ce nu mai este Brâncuși al statului român? De ce nu știm să ne apreciem valorile așa cum merită? Sunt întrebări la care voi încerca să răspund în cele ce urmează, aducând în fața dumneavoastră fapte istorice de un dramatism aproape hollywoodian. 

În urmă cu doar câteva zile, s-au împlinit 146 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. A văzut lumina zilei la Hobița, pe 19 februarie 1876, în comuna Peștișani din județul Gorj. Și tot acolo, pe Valea Bistriței de Gorj, și-a găsit primul izvor de inspirație… în locul unde dansurile milenare ale naturii au desenat în piatră adevărate colțuri de paradis. 

Micul Constantin, cel de-al șaselea copil al familiei Brâncuși, a urmat școala primară mai întâi la Peștișani, apoi la Brădiceni. Între 1894 și 1898 a studiat la „Școala de Arte și Meserii” din Craiova, transformată într-un liceu tehnologic care în prezent îi poartă numele. În continuare, s-a înscris la școala de bellearte din București, pe care a absolvit-o în 1902. În timpul studenției, Brâncuși s-a făcut rapid remarcat, creând faimoasele piese „Bustul lui Vitellius”, „Cap al lui Laocoon”, „Studiu”  sau „Ecorșeu”. 

Umilit prima dată de statul român în anul 1903, după ce a primit critici nefondate la execuția bustului generalului medic Carol Davila, ca monument public, artistul gorjean a hotărât să plece la Paris pe jos. Călătoria sa la Paris fusese demult planificată, iar inițial, autoritățile române, la sugestia profesorului Dimitrie Gerota, au dorit să-l ajute pe tânărul sculptor să studieze în capitala mondială a artei moderne. Astfel, i-au încredințat realizarea monumentului menționat mai sus, pentru care Brâncuși trebuia să fie remunerat din bani publici în două tranșe. Dar după ce reprezentarea sa artistică a fost contestată de un consiliu de specialiști, Brâncuși a părăsit sala supărat, renunțând la cea de-a doua tranșă a remunerației promise. Așa a ajuns să nu-și mai poată cumpăra biletul mult dorit pentru capitala Franței. Aceste împrejurări l-au determinat pe sculptorul ale cărui creații sunt estimate astăzi la milioane de euro să meargă pe jos către împlinirea mărețului său vis. Și l-a împlinit. După doar 2 ani de la acea umilință publică, în 1905, era acceptat cu brio la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris. Admirat de o lume întreagă pentru realizările sale, Constantin Brâncuși a început să colaboreze cu Antonin Mercié și a refuzat să-i fie ucenic chiar marelui Auguste Rodin, argumentându-și decizia cu celebrul citat „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” („La umbra marilor copaci nu crește nimic”). 

În legătură cu incidentul care l-a făcut pe sculptor să renunțe la plata integrală pentru finalizarea bustului lui Carol Davila, însuși Brâncuși declara: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor.” Observăm de aici personalitatea puternică a talentatului artist, dar și reticența sa de a face compromisuri atunci când era vorba despre propriile sale creații. 

Între marile opere sculptate de Brâncuși la Paris, se numără „Copil, „Orgoliu, „Supliciu, „Cap de Copil” ș.a. În 1907, a pus bazele atelierului său din Montparnasse și a început să lucreze la celebra piesă „Rugăciune”. În următorii ani, Brâncuși a inaugurat mai multe expoziții la București și la Paris, în cadrul cărora lumea a putut admira capodoperele „Păsări Măiestre”, „Muza adormită” sau „Domnișoara Pogany”. În 1914, avea să-și expună unele piese și în Statele Unite ale Americii, unde întreaga suflare artistică a fost profund impresionată de realizările românului modest de 38 de ani. De aici, până ca Brâncuși să devină cel mai în vogă sculptor al epocii sale, nu a mai fost decât un pas. 

Anii au trecut și, acoperit de glorie în străinătate, Constantin nu și-a uitat nicio clipă originile și țara. Cu România în suflet peste tot pe unde a călătorit, a fost obsedat de un singur gând: să-și lase creațiile statului român, pentru a fi cât mai eficient valorificate în viitor. Prin urmare, în 1951, simțindu-și sfârșitul aproape (deși a mai trăit încă 6 ani), a făcut propunerea senzațională de a lăsa României moștenire 200 de lucrări și atelierul său de la Paris. Se spune că nici n-a avut pretenții financiare, ci doar dorința ca tinerele generații ce aveau să vină după el să-i poată admira exponatele. Dar odiosul regim comunist, instalat de câțiva ani în statul român postbelic și aflat la apogeul puterii, n-ar fi agreat cele mai noi opere ale genialului artist, pe care le-ar fi asociat cu „reprezentări ale burgheziei decadente”. Ce a urmat mai departe, a dus la exilul fizic și moral al lui Constantin Brâncuși în Franța și la pierderea de către statul român a celor mai valoroase sculpturi de pe mapamond, în detrimentul patriei lui Voltaire. 

Pe 7 martie 1951, în cadrul unei ședințe a Academiei Republicii Populare Române, prezidată de scriitorul Mihail Sadoveanu, s-ar fi hotărât respingerea ofertei de donație a lui Constantin Brâncuși. Trist este că, printre decidenții care s-au supus voinței Partidului Comunist Român de a nu promova în țară opera brâncușiană, s-au aflat nume mari ale literaturii și artei românești, precum Camil Petrescu, George Călinescu, Alexandru Rosetti, Jean Alexandru Steriadi, Krikor H. Zambaccian, Ion Jalea, sau Victor Eftimiu. Unii cercetători susțin că, în realitate, ședința din 7 martie 1951 doar ar fi respins expunerea pieselor lui Brâncuși la Muzeul Național de Artă al Republicii Socialiste Române, fără să fi fost vorba vreo secundă despre o eventuală donație a artistului către stat. Cert este că, în urma acelui eveniment care l-a umilit încă o dată public, Brâncuși s-a îndepărtat de patria sa, oferindu-și atelierul și o mare parte dintre sculpturi statului francez. Șase ani mai târziu, pe 16 martie 1957, cu inima frântă, Brâncuși se stingea din viață la Paris, departe de țara lui mult iubită. Trei zile mai târziu, era înmormântat nu pe Valea Bistriței Gorjene, lângă peisajele sublime care l-au văzut odinioară crescând, ci în elegantul cimitir Montparnasse din Paris. 

De la Constantin Brâncuși, artistul subestimat și ofensat de autoritățile române în timpul vieții sale, ne-au rămas, încă, multe daruri. Și cu toate că în urmă cu câțiva ani statul român n-a reușit să răscumpere de la francezi capodopera „Cumințenia Pământului”, dezamăgind încă o dată memoria lui Brâncuși, suntem privilegiați să fim veșnic legați de numele său, ca popor și ca nație. 

Creația brâncușiană și numele cu greutate al sculptorului continuă să aducă României o faimă colosală pe plan internațional. La Hobița, ne-a rămas o frumoasă casă memorială a artistului, iar în orașul Tg-Jiu s-a înființat de curând un muzeu care-i poartă numele, ambele fiind vizitate de turiști români și străini deopotrivă. Iar ansamblul de la Târgu Jiu, construit de artist pe pământurile sale natale ca omagiu pentru eroii din Primul Război Mondial, conținând fabuloasele opere Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și Poarta Sărutului, constituie o moștenire culturală națională pe care nimeni, niciodată, nu ne-o va putea lua.  În spiritul și în conștiința românilor, dincolo de tot ce a fost el vreodată, dincolo de extraordinarele sale realizări artistice care nu ne mai aparțin, un nume va dăinui peste veacuri – Constantin Brâncuși, geniul pierdut de un stat, de-a pururea viu în inima unei națiuni!       

Surse   Articole :
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/brancusi-a-vrut-sa-doneze-statului-roman-peste-200-de-sculpturi-cum-a-fost-refuzat-de-academia-romana
https://www.descopera.ro/cultura/19708302-viata-impresionanta-a-lui-constantin-brancusi-ce-a-iubit-mai-presus-de-toate-artistul https://www.europafm.ro/istoria-fascinanta-a-lui-constantin-brancusi/    

Cărți : Grigorescu, Dan, Brâncuși și secolul său, Editura Artemis, Bucuresti, 1993. Neagoe, Peter, Sfântul din Montparnasse, Editura Dacia, 1977. Zervos, Christian, C. Brâncuși, Cahiers d’Art, Paris, 1957.